O intrebare atat de simpla la care sunt convinsa ca fiecare dintre noi ar veni cu variante care mai de care mai savuroase, pentru ca da, in noi exista multa dorinta de mai bine, exista dorinta de ideal ( asa subiectiv cum e el), exista speranta pentru frumos.
Cum ar fi daca am trai intr-o tara in care se incurajeaza educatia? Dar sanatatea? Dar cum ar fi sa facem parte dintr-o societate in care se incurajeaza predominant corectitudinea? Cum ar fi daca oamenii ar fi mai preocupati sa fie in pace cu ei insisi decat sa afiseze o imagine fara cusur in ochii celorlalti?
Cum ar fi ca familiile sa se bucure de timpul petrecut impreuna, fara griji inutile, fara stresul telefonului sau al jobului, fara stresul comparatiilor cu alte familii sau al comparatiilor intre copii?
Cum ar fi daca femeile ar fi mai preocupate sa se accepte asa cum sunt si ar fi mai atente la tot ce contribuie la starea lor de bine, de liniste sufleteasca si seninatate, in loc sa se focuseze doar pe aspectul exterior, pe trenduri, pe comparatii, sau chiar pe invidie si rautate?
Cum ar fi ca generatiile de viitori oameni mari de a carei educatie ne dorim sa ne ocupam, sa fie indrumate de parinti disponibili fizic si psihic? Cum ar fi sa existe o scoala cu profesori care sa le cultive capacitatile si sa le stimuleze increderea in sine ?
Cum ar fi sa traim dupa acele valori cu adevarat necesare de care sufletele noastre chiar au nevoie si nu ne-am lasa controlati de cerintele ego-ului si al vanitatii? Cat de simple ar fi lucrurile si cat de simpla si diferita ar fi viata?
De cand si de ce am inlocuit simplitatea vietii cu mentalitati preconcepute, frustrari, ganduri negre si aglomerate, care nu ne lasa sa ne odihnim? De cand si de ce, stresul zilnic a devenit parte din normalitatea noastra, a tuturor? De cand si de ce, aceasta sa fie normalitatea pe care o lasam copiilor nostri, cand toti ne dorim ce e mai bun pentru ei?
Multi dintre noi s-au indepartat atat de mult de conexiunea cu natura, cu animalele, cu frumosul, cu linistea, cu bunatatea din adancul sufletului, ca nici nu mai stiu cum se simte sa traiesti altfel decat in stres si agitatie mentala si fizica…multi dintre noi nici nu mai stiu cum e sa traiasca bine cu propria persoana, ci doar ghidandu-se dupa imaginea pe care o au de afisat.
Atat de departe suntem de esenta sufletelor noastre incat ni se pare normalitate sa afisam un exterior impecabil chiar daca asta presupune un psihic incarcat si traume emotionale stocate de-a lungul anilor.
Suntem deschisi catre tot ce intretine aspectul fizic si pastrarea imaginii perfecte si atat de rezervati in privinta oricaror modalitati de vindecare emotionala, mentala si psihica.
Consideram perfect normal sa apelam cat de des la ajutorul saloanelor de cosmetica/coafura dar suntem foarte rezervati si rusinati cand suntem fortati sa recunoastem ca exista posibilitatea sa nu fim totusi perfecti, asa cum credeam.
Vizitele la psiholog sunt inca un subiect tabu pentru multi iar tehnicile de relaxare ‘’new age’’ ( meditatia, poate chiar yoga ), asa cum le numesc unii, sunt vazute ca parte dintr-o lume oculta pe care multi prefera sa o judece gresit sau o catalogheaza in mod incomplet, incorect si de multe ori negativ, in functie de cantitatea de informatie care a ajuns la ei sau propria perceptie.
Traim intr-o societate in care consideram normalitate ca scoala sa forteze elevul sa invete si sa gandeasca conform unor canoane impuse, fara a-i permite sa isi stimuleze sau sa isi foloseasca imaginatia sau intuitia.
Consideram normalitate ca elevul sa memoreze mentalitatea si gandirea dascalilor si a programei impuse, fara a-i da sansa sa descopere, sa fie curios, sa caute solutii si raspunsuri in interiorul sau; consideram normalitate ca dascalii sa formeze elevii pe baza unor principii de comparatie si competitie dar nu consideram necesara interventia unui sprijin psihologic in problemele si dramele pe care le traiesc…de fapt, uitam ca normalitatea pe care o acceptam este ca acesti elevi sunt de fapt copiii nostri.
Zilele trecute am fost invitata sa particip la un podcast sustinut de un grup de adolescenti pe tema: Metode de combatere a anxietatii/fricii/stresului, niste copii minunati carora le multumesc ca exista si ca au asemenea initiative minunate.
Din postura de parinte, de-a lungul timpului am tot auzit pareri despre perioada crunta a adolescentei prin care au trecut prieteni sau cunostinte si recunosc ca initial priveam cu teama la anii care urmeaza sa vina.
Incet incet insa, am realizat ca perioada de adolescenta (care vine la pachet cu atatea schimbari de natura fizica si psihica), este total justificat sa fie foarte grea, atata timp cat acel adolescent se confrunta cu comparatii, frustrari, drame, cu povesti nespuse, cu ganduri negre stocate in suflet, cu lipsa unui sprijin emotional si a sentimentului ca poate fi acceptat exact asa cum este.
Revenind la discutia mea cu copiii de zilele trecute, am constatat cu mare bucurie ca acesti copii care ne urmeaza ca viitoare generatie, sunt extrem de inteligenti dar mai ales, foarte inteligenti emotional. Constientizeaza dificultatile cu care se confrunta si cauta singuri solutii care sa ii ajute sa treaca peste ele, sunt deschisi la nou si sunt deschisi sa gaseasca puterea de care au nevoie, in ei insisi si nu numai.
Si totusi, desi au la dispozitie multa informatie si poate atatea lucruri materiale, multora le lipseste un sprijin emotional, le lipseste acea persoana care sa ii asculte si duc lipsa de cuvinte care sa ii imbarbateze si sa ii echillibreze la nevoie; din pacate, generatiile de copii/adolescenti din ziua de azi traiesc in familii cu o viata aglomerata, mereu pe fuga, mereu stresati, parinti prea putin disponibili emotional pentru propriile probleme, dar mai ales pentru problemele copiilor lor.
Toate astea m-au dus cu gandul la varianta mea preferata de intrebare: Cum ar fi daca ar exista o scoala unde se tin cursuri legate de problemele emotionale prin care trece un copil/adolescent/viitor adult? Cum ar fi sa existe o scoala unde copiii sa fie ascultati, acceptati si canalizati inspre partea lor interioara si sufleteasca, inspre toate acele lucruri simple care le aduc cu adevarat linistea? Cum ar fi sa existe o scoala care sa ii invete cum sa isi vorbeasca lor insisi dar si sa invete sa isi asculte gandurile cu blandete? Cum ar fi sa existe o scoala care sa ii ajute sa descopere cata unicitate si cate capacitati nebanuite si minunate exista in ei?
Nu cumva asa am contura incet incet o alta normalitate? Nu asa ar reusi generatiile viitoare sa isi indrepte atentia mai mult spre lumea lor interioara si ar lasa deoparte obsesia pentru imaginea pe care o afiseaza? Nu cumva asa viata s-ar desfasura mult mai simplu, centrata pe nevoile noastre emotionale? Nu asa am contribui la construirea unei societati careia sa ii fie nefamiliar conceptul de stres?
Oamenii au nevoie de vindecare emotionala, au dreptul sa fie vulnerabili, au nevoie sa isi recunoasca slabiciunile si sa solicite ajutor; generatiile viitoare si nu numai, au nevoie sa constientizeze ca perfectiunea in ochii celorlalti cu riscul nelinistii interioare nu le vor aduce vreodata o stare de bine pe termen lung, oricat de tenant ar fi.
Copiii nostri sunt fiinte emotionale complexe care merita sa fie indrumate, ascultate si inspirate de oameni dispusi sa fie prezenti pentru ei, doar asa vor reusi sa isi dezvolte minunile pe care le pastreaza in sufletele lor mari.
Tu ti-ai dori sa iti duci copilul la o scoala unde cadrele didactice sa predea subiecte despre viata de zi cu zi? Ti-ai dori ca elevii sa parcurga cursuri unde sa poata dezbate liber despre problemele cu care se confrunta sau gandurile care ii macina ? Ti-ai dori sa existe o scoala dedicata sufletelor copiilor si nu doar modului in care ar trebui sa invete ?
