Competitia si comparatia – felul in care le resimt copiii
Sunt nascuta pe la mijlocul anilor 80, am facut parte cu mandrie din generatia copiilor crescuti cu cheia la gat, am trait toata copilaria fara existenta tehnologiei, a telefoanelor mobile, wi-fi sau a tabletelor si pe atunci, singura mea legatura cu on-line-ul o puteam face doar intr-un internet café.
Am trait anii in care prindeam doar doua canale TV, aveam televizor alb-negru cu butoane iar eu eram telecomanda…asta in cazul in care voiam sa schimb canalul de pe stiri, tot pe stiri 😊))
Mi-aduc aminte ca aveam “portie” de desene si mare parte din timpul liber il petreceam afara, batand mingea cu baietii sau jucand elasticul cu fetele. Mai tot timpul faceam miscare pentru ca nu prea aveam vreo alternativa si tare bine mai era.
Unui copil din ziua de azi i-ar fi imposibil sa conceapa cum s-ar putea trai o astfel de viata si asta pentru ca este mult prea inconjurat de tehnologie, e mult prea conectat online si prea putin prezent in viata reala.
Mare parte din cei crescuti in generatia mea am crescut cu normalitatea si necesitatea comparatiei sau a competitiei cu cei din jur, pornind de la frati, surori, pana la verisori, colegi, vecini, etc.
Mi-aduc aminte ca atunci cand ma intorceam cu o nota de la scoala, primul lucru pe care il auzeam era : Dar cutare cat a luat ? Dar tu de ce n-ai putut sa iei atat? Doar in cazurile in care luam nota maxima nu primeam reprosuri insa, eternele intrebari despre ce reusisera colegii sa obtina, existau constant.
Nici gand de repros, sunt sigura ca ai mei la vremea aceea au transmis mai departe ceea ce au putut mai bine. Sa nu uitam ca in vremurile alea erau prioritare nevoia de a supravietui indiferent de circumstante si pentru celelalte nevoi rar se gasea timpul necesar.
Si totusi, nevoia de competitie constanta cu altii, nevoia de comparatie cu cei din jur , bine sadita in anii copilariei mi-au adus multe repercursiuni nu tocmai usor de inteles si suportat, in subconstientul meu ca adult.
Ani la rand am considerat normalitate sa ma lupt tot timpul sa fiu prima, sa demonstrez mereu ca sunt mai buna decat ceilalti, indiferent de presiunile, frustrarile, dezamagirile care veneau la pachet. Am atras in viata mea, fara sa vreau in mod constient, exact acelasi gen de oameni in jurul meu, care cautau, la fel ca mine, sa bifeze primul loc.
Vremurile s-au schimbat si asta s-a intamplat si cu competitia in vietile noastre. Pornind de la banalul update lunar al telefonului pana la sistemul de notare din scoli, traim pe pielea noastra cum competitia si comparatiile se intiparesc in vietile noastre, in orice activitate deprindem.
Normalitatea in sistemul de educatie se bazeaza in principal pe comparatia cu ceilalti elevi, cu ceilalti profesori, cu celelalte scoli, se promoveaza ideea ca nu e niciodata destul, ca mereu se poate si mai mult si mai bine si ca niciodata nu este suficient. In familii, majoritatea parintilor transmit exact acelasi sistem de comparatie copiilor si apoi ne luptam cu boli ca depresia, devenita una din bolile secolului, inca de la varste fragede.
Explozia mediului online in viata noastra nu face altceva decat sa accelereze dorinta de comparatie cu ceilalti. Copiii si nu numai, fac greu diferenta intre ceea ce vad in mediul online si ceea ce este real. Sunt prezenti online la orice ora, cauta disperati validare prin numarul de like-uri sau followers pe conturile personale, isi stabilesc valori de referinta in functie de trend-uri , isi pierd originalitatea si isi mascheaza adevarata personalitate pentru a fi acceptati.
Pe langa departarea de propria fiinta si de valorile proprii, atat depresia cat si sentimentul de insuficienta si nevoia de comparatie, lasa urme greu de sters in psihicul copilului si al viitorului adult.
In yoga, una din legile promovate si aplicate este cea a acceptarii fiecarei fiinte, exact asa cum este. Toate acele aparente minusuri sunt de fapt trasaturi specifice pe care copilul le poate constientiza si poate decide daca are nevoie sa intervina si sa le schimbe in plusuri.
Yoga sustine ca fiecare suflet are un scop bine definit pe acest pamant si intre cea mai mica vietate si un corp uman exista semnul egal. Faptul ca detinem forma umana ne aduce de fapt privilegiul si puterea de a contribui la protejarea celorlate fiinte existente pe pamant.
Este absolut necesara dorinta de a ne dezvolta si atata timp cat ne dorim, putem imbunatati orice aspect legat de noi si de viata noastra, insa acest lucru e de preferat sa fie facut in armonie cu propria fiinta, cu rabdare, intelegere, respect si perseverenta fata de noi insine.
Prin practica yoga si scurtele meditatii din timpul orelor, prin jocuri si comunicare deschisa, copiii invata sa se accepte exact asa cum sunt, cu calm si incredere. Ei sunt indrumati sa priveasca spre propria fiinta, sunt ‘’scotociti’’ de raspunsuri sincere legate de ceea ce le aduce cu adevarat starea de bine, departe de ceea ce vad ca si normalitate in societate.
Prin jocuri specifice, se incurajeaza competitia doar cu propria persoana, astfel, copiii sunt indemnati sa caute in ‘’sertarele’’ personale cu aptitudini si sunt indrumati sa le constientizeze, sa le descopere si sa le exploateze. Doar canalizandu-si atentia si energia catre propriul sine, ei isi vor dori sa aprofundeze si sa exploreze genul de activitati care le aduc starea de bine, de acceptare, de implinire.
Pe masura ce un copil capata incredere in propriile forte si constientizeaza magia pe care o poarta in suflet, tendinta de comparatie si sentimentul de neajuns si de neincredere nu isi mai gaseste locul.
Acum el isi doreste doar sa imparta cu cei din jur din propria fericire, simte nevoia sa incurajeze si sa ajute la randul sau, isi doreste sa schimbe lumea si s-o faca mai frumoasa si chiar ii reuseste.
Pana la urma, nu asta ne dorim sa lasam in urma noastra? O lume mai buna, mai fericita, incepand cu copiii nostri?
Fericirea porneste, in primul rand, de la iubirea si acceptarea de sine asa ca va invit sa o cautati, sa o incurajati, sa o traiti!
Va invit sa vizionati o campanie de constientizare ce vorbeste de la sine despre efectele comparatiilor traite de cativa adolescenti.
Cu drag,
Simo