Fata lu’ tata
Cand eram mica, pe la 3 -4 ani, mi s-a spus ca eram blonda si carliontata…nu am prea multe poze de atunci, ca pe vremea aia nu erau asa la indemana oricui, pozele. Cred ca si de asta cand am mai crescut, am facut o pasiune pentru poze si de multe ori, oriunde mergeam faceam poze si uitam sa ma bucur de moment…intre noi fie vorba, eram obisnuita sa nu fiu prezenta, ca ma antrenasem o copilarie intreaga.
Eu am fost fata lu’ tata, care semana cu tata, cu care tata se mandrea la toata lumea si pe care eu, pana pe la 15 ani, il vedeam ca pe un Zeu. Nu exagerez, mi se parea cel mai fain si mai frumos barbat si il urcasem undeva pe piedestal. Eram mult mai apropiata de el decat de mama. Mereu am avut senzatia ca mama o prefera pe sora mea, iar pe mine atata ma persecuta mama, doar pentru ca eram cea mare. Tarziu am inteles ca nu avea nici o legatura cu ce simteam eu pe atunci, comprtamentul ei fata de mine.
Dupa adolescenta, fata lu’ tata a primit vestea bomba ca tata voia sa plece din familie si am primit asta, fix ca pe un abandon, cum altfel putea sa o primeasca o copila? Din fata lu’ tata, m -am transformat in extrema cealalta : fata care Il ura pe tata. Mi-amintesc ca eram asa furioasa pe el ca nici nu voiam sa il vad, desi o parte din mine i-ar fi strigat multe , dar nu imi permiteam….pe vremea noastra inca le vorbeam alor mei cu matale, nu stiu daca voi ati prins vremurile si obiceiurile astea.
Fata lu’ tata a crescut, nu a stat ea sa digere ce a fost acolo, ca nici nu avea cum, aveam nevoie de mecanisme de aparare ca sa nu simt prea tare efectele abandonului, dar ele au ramas acolo, astea ne asteapta, nu pleaca, afurisitele.
Multi ani am refuzat sa vorbesc cu el si mi-amintesc ca mereu imi spuneam ca singurul lucru bun pe care l-am mostenit de la el a fost parul carliontat ( si el avea parul cret). Atata l-am respins si l-am blamat, doar pentru ca de acolo, din perspectiva mea de fata lu’ tata abandonata, simteam ca asa merita.
Am devenit si eu mama si vazand cat de greu e sa fii parinte, cat de usor e sa iti strige copilul de toate, cand nu ii implinesti asteptarile, am inceput sa ma uit parca cu alti ochi spre el. …si totusi, cu greu i-am permis cu adevarat sa intre in viata mea din nou, macar fizic, emotional inca nu puteam…
Mult timp relatia noastra a fost bazata doar pe un contact telefonic cu discutii superficiale, o data la luna…si asta doar daca el ma cauta, altfel nu, Si ma minteam singura ca eu sunt bine cu tata, am facut pace, ca doar vorbim …da’ de unde?
N-avem noi idee cat de mult ne minte mintea noastra, ego-ul nostru, doar ca sa ne tina acolo in ce ne e familiar si sa nu cumva sa doara…pfff.
Au trecut anii, am inceput sa ne auzim telefonic mai mult de o data pe luna, dar tot era distanta de ani lumina intre noi…fusese prea adanca durerea aia si mi-era teama sa merg acolo sa o vad sau sa o recunosc…si evident nu eram pregatita sa fac ceva cu ea.
Acum vreo 3 ani am pornit pe calea autocunoasterii aplicate ….am ales cateva cursuri cu care am rezonat, in care doar asta imi iesea in evidenta : cat de mult inca eram furioasa pe tata si cat de mult mai aveam de vindecat in relatia cu el…habar n-aveam eu pe atunci ca relatia cu tata imi influenta mult mai multe aspecte in viata mea, pentru ca nu eram constienta de asta… ulterior am putut sa ma observ cat de dependenta de control devenisem…am putut sa vad cat de mult impuneam celorlati ce voiam eu, doar pentru ca asa mi se parea normal…cat de mult aveam impresia ca doar eu pot face anumite lucruri si altii nu…si mai mult, cat de mult uram energia masculina…. Ura pe care o preluasem de la mama si femeile din neam si doar o retraisem si eu in familia mea…
Nu puteam sa primesc nimic de la el, ca instant ma aprindeam, ca nu imi trebuie nimic, ca ma descurc si singura…mult timp nu am putut primi cadouri de la el, de ziua mea, instant rulam ca lui oricum nu ii pasa si ca imi ofera ceva de complezenta…la randul lui, in el se activa ceva in care simtea ca orice mi-ar oferi, nu m-ar multumi…ani la rand imi spunea ca mai bine imi da bani sa imi iau ce vreau , ca el nu se pricepe…la mine ajungea mesajul asta, tradus ca : nu ma obosesc eu sa caut cadou pentru tine ca am altele mai importante de facut sau nu meriti efortul sa merg eu sa caut cadou. Amandoi greseam, asta e clar, dar asta urma sa o inteleg mai tarziu.
Anul trecut, de Craciun, a fost prima data in viata mea, cand am primit un cadou de la tatal meu, pe care l-a ales singur, fara sa ma intrebe…poate s-o fi sfatuit el cu cineva sau poate pur si simplu a simtit ca acel cadou era ceva ce mi-as fi dorit sau m-ar fi facut fericita …mi-a adus si mie si surorii mele, un magnet de frigider din lemn, in care era intiparit mesajul : Esti minunata.
A fost prima data in viata mea cand am simtit ca primisem un cadou real de la tatal meu. Am simtit ca a fost prima data cand l-a ales el, din simtirea lui, si a facut-o din inima…a fost prima data cand am simtit ca s-a implicat sa aleaga singur cadoul ala, pentru ca era important pentru el sa ofere fiicei lui acel cadou..….valoarea financiara a cadoului era aproape infima, insa valoarea lui emotionala mi-a adus atata vindecare, ca am simtit ca am topit ghetari din inima pe care ii construisem atatia ani de zile, ca sa nu doara ce traisem in adolescenta. …am bufnit in plans si l-am imbratisat si atunci am simtit ca suntem amandoi pe calea cea buna…
Mai am mult pana ma vindec cu adevarat si pana integrez relatia mea cu el, dar din acel moment, mi-am privit tatal cu alti ochi, am inceput sa fac pasi constienti ca sa il iert, ca sa ma iert, am facut pasi constienti prin care am inceput sa il privesc si din alte perspective, nu doar din pantofii de acuzator…mi-am dat seama ca contin preponderent energia lui, oricat mi-ar placea sau nu si am inteles ca tot ce am trait cu el a fost de fapt o binecuvantare, deghizata sub o forma de suferinta….
Astazi inca batatoresc drumul asta de impacare cu ce a fost in copilarie si in acelasi timp in relatia cu energia masculina…cateodata fac pasi inainte, alteori stau pe loc, alte dati ma vad butonata in situatii oglindite de altii si fac pasi inapoi…ce e important totusi, e faptul ca sunt constienta ca am de lucrat pe tema asta si ca oricat de mult m-as impotmoli, nu ma opresc, si doar pentru simplul fapt ca acum, in sfarsit, pot sa inteleg si sa vad, binecuvantarea din spatele a tot ceea ce am trait in relatia mea cu tata…acum inteleg ca e responsabilitatea mea sa vindec in mine, acum nu mai e despre ce mi-a facut tata sau mama, ci despre ce aleg eu sa mai pastrez inca in mine din toate astea, dupa atata timp…
Stiu ca povestea mea se aplica in multe alte cazuri, sub diverse forme…mai stiu si ca punand pe hartie tot ce am scris mai sus, mi-aduce mie vindecare intai si cu siguranta va rezona pentru multi altii, ca mine….si mai stiu ca, pentru aceia care cred ca doar ei traiesc anumite experiente si doar ei au trecut prin momente grele, uite, exista si altii ca voi…uite, se pot privi si din alte perspective trairile astea, chiar daca e greu la inceput…dar e tare necesar si benefic.
Cu drag,
Fata lu’ tata care a mostenit multe lucruri faine de la tata si e recunoscatoare pentru asta 🙂