Pentru ca de cel putin un an incoace primesc, pe diverse cai, indemnul sa ma apuc sa scriu si pentru ca mereu am fost constienta de faptul ca ma exprim destul de usor prin scris, am decis ca acum este momentul sa si materializez lucrul asta, asa ca incep cu primul meu articol pe blog, de anul acesta.
Si pentru ca suntem in luna februarie si dupa cum vedem, toate magazinele sunt pline de figurine in forma de inima, de la mancare la decoratiuni si culoarea predominanta pe care o vedem in jurul nostru este culoarea rosie ( aviz celor din zodia taur ????)) ) m-am gandit sa scriu cate ceva despre cum se intelege, pentru mine, acest self-love, adica acea iubire de sine despre care tot auzim vorbind dar de multe ori nici nu stim cum sa o percepem sau sa o integram in viata noastra de zi cu zi.
Fac paralela cu practica de yoga, inevitabil, pentru ca simt ca multe constientizari am avut, legate de iubirea de sine, pe salteluta… in primul rand pornind de la momentele in care nu reuseam sa pastrez o anumita pozitie sau pur si simplu nu imi iesea deloc si felul in care ma raportam la acea neputinta.
Bineinteles ca am trecut prin toate fazele, mi-am inceput practica de yoga ca tot omul, cu un mare ego, cu frustrari, cu dezamagire, cu judecata , cu ‘’nu pot’’, cu ‘’nu sunt destul de flexibila’’, cu ‘’altii pot si eu nu’’, cu tot felul de limitari si judecati create de mintea mea egotica…. pana cand totusi, dupa ani de zile, sa se produca acel click si sa realizez ca tocmai iubirea de sine si acceptarea o construiam incet incet, in paralel cu practica mea de yoga…cum anume? Detasandu-ma de obtinerea vreunui rezultat si bucurandu-ma, de fapt, de cum se simtea fiecare pozitie si fiecare miscare a corpului…cu alte cuvinte, bucurandu-ma de moment fara sa am vreo asteptare de la mine, fara sa ma judec in vreun fel, in the back of my mind.
Asa ca mi-am dat seama ca iubire de sine e atunci cand sunt blanda cu mine daca ceva nu imi iese cum mi-am propus….e atunci cand gresesc si am tendinta sa merg imediat in vina si in judecata, dar aleg sa ies de acolo, constienta, sa ma iert si sa ma accept, oricat de provocator ar suna asta…iubire de sine e atunci cand imi permit sa nu fiu perfecta, sa nu fac totul perfect, e atunci cand nu ma compar cu alte persoane, cu ce au reusit altii sa faca si eu nu…e atunci cand imi permit sa fac ceva ce imi place fara sa ma simt vinovata ca as putea face alte lucruri mai importante in acel timp…iubire de sine e atunci cand am curajul sa cer ajutor, cand simt ca nu pot singura si cand permit sa primesc ajutor, indiferent de ce natura…tot iubire de sine e atunci cand accept ca nu pot, pur si simplu nu pot, nu pot acum, nu pot inca, dar in acelasi timp am incredere ca acel ‘’nu pot’’ nu ma defineste, ci e doar o traire de moment, din care am ceva de invatat….iubire de sine e de fapt acea convingere interioara, nu doar declarativa, ca merit sa ma accept si sa ma iubesc exact asa cum sunt, chiar daca poate mintea imi spune ca mai am multe de lucrat la mine…iubire de sine e si atunci cand imi recunosc ca sunt furioasa sau frustrata, de multe ori pe mine sau pe ceilalti….atunci cand imi accept mood-urile care se schimba ca vremea sau cand ma coplesesc emotiile si nu stiu sa le gestionez…iubire de sine e atunci cand aleg sa nu mai fug de mine si imi asum ceea ce traiesc dar si atunci cand fac constienta pasi ca sa schimb ceva la mine….e atunci cand am curajul sa ma abandonez vietii si ma detasez de target-uri sau idealuri, atata timp cat nu imi aduc pace cu mine.
In concluzie, iubire de sine e de fapt constientizarea ca sunt mult mai mult decat trairile , gandurile, emotiile, judecatile, comparatiile, reactiile, realizarile mele…si privind prin lentilele acestei constientizari, viata chiar se simte altfel.
Remember, you are love !
Simo
