He he! De cate ori am auzit afirmatiile astea si de cate ori mi s-a pus eticheta de ZEN, doar prin prisma faptului ca se stia ca practic yoga ????) Unde mai pui ca mare parte din viata mea am fost si genul de om care afisa mereu buna dispozitie si un zambet larg, indiferent ce se petrecea in spatele zambetului, ca asa invatasem ca e bine sa fac…cumva erai si indreptatit sa ma vezi ca fiind tot timpul ZEN ????
Si totusi…realitatea e usor diferita fata de ceea ce afisam sau ceea ce percepem, de multe ori, chiar si la oamenii pe care suntem convinsi ca ii cunoastem.
Poate ca varianta mea veche nu ar fi avut curajul sa scrie articolul asta, pentru ca ar fi tinut prea mult la imagine, ar fi fost destul de confortabila cu masca purtata atata timp si n-ar fi permis sa se vada ceva, mai departe de ele.
Totusi, am ajuns la concluzia ca atunci cand dam mastile jos si ne aratam asa cum suntem, cu vulnerabilitati, cu frici, cu minusuri si plusuri, ne dam noua intai, sanse sa ne vindecam, sa ne iertam pentru faptul ca nu, nu suntem perfecti si sa ne acceptam asa cum suntem…in acelasi timp, cream sanse si spatiu celor din jur, care ne aud si ne vad, sa faca poate si ei, acelasi lucru.
Suntem mult prea inconjurati de imagine, de perfectionism, de vieti impecabile, de poze perfecte ale vietilor perfecte traite de toti ceilalti, mai putin de noi …asta se promoveaza, asta se incurajeaza, la nivel macro, in timp ce autenticitatea, realitatea vietii de zi cu zi, trairile oricarui om, sunt ascunse, renegate, judecate, de multe ori…si asa ajungem sa credem ca doar viata noastra nu e perfecta, ca e ceva in neregula cu noi…ajungem sa gandim ca doar noi traim momente grele, ca doar pentru noi viata e nedreapta si toti ceilalti sunt intotdeauna, cu siguranta, mai buni decat noi, odata ce reusesc sa afiseze mereu imagini perfecte.
Mult timp am afisat doar zambet si in spate erau suferinta, judecata, indoiala de sine, neincredere…mult timp am fost perceputa Zen cand de multe ori, aveam momente de furie pe care cu greu le gestionam si pentru care ma mai si judecam, evident…ca vorba aia, daca si cand faci yoga ai momente in care esti furioasa, atunci clar ai o problema, femeie…asta imi spuneam de multe ori ????))
Nu, nici macar practica de yoga nu ti-aduce neaparat linistea, rabdarea si starea de Zen, atata timp cat tu traiesti doar in judecata de sine, in critica, in pesimism, in comparatie, in trauma, atata timp cat tu insuti nu permiti cu adevarat sa schimbi felul in care te raportezi la tine..da, practica yoga ne aduce beneficii la nivel fizic si mental si incurajeaza crearea starii de liniste, insa odata plecat de pe salteluta, daca iti mentii aceeasi atitudine si acelasi mod de a gandi, nu rezolvi prea multe.
Doar cand am avut curajul sa imi dau masca jos chiar si fata de mine, cand am fost pusa in situatia in care nu am avut alternativa decat sa imi arat vulnerabilitatile fata de cei din jur si am fost primita si privita cu blandete si acceptare de ceilalti, abia atunci am permis sa ma accept si eu pe mine insami, asa cum eram…abia atunci am permis sa ma vad cu iubire si acceptare, chiar si in momentele de furie sau cand greseam..abia atunci am permis si eu sa fiu om si sa ies din tiparul perfectionismului sau al comparatiei..
Da, e un proces pe viata, pentru ca tot timpul invatam sa ne descoperim, sa ne vedem asa cum suntem, sa ne acceptam si mereu avem cate ceva de vindecat la noi…si da, autenticitatea poate ca nu arata perfect, ca imaginile afisate in jur sau pe social media…dar cred ca viata asta nu e despre a fi perfecti….viata asta e despre a ne accepta si a ne iubi, asa imperfecti cum suntem, viata asta e despre a fi noi bine cu noi insine, intai …si stii ce vine odata cu iertarea si acceptarea de sine? Vine linistea, vine rabdarea, vine schimbarea aia reala, din interior, care nu are legatura cu nimic din exterior si nici cu felul in care se vede, dar are legatura cu starea ta din interior si cu bucuria de a trai bine cu tine.
Cu imperfectiuni, dar cu iubire,
Simona
