Asa e ca iti suna atat de tare a cliseu, afirmatia asta? Asa e ca ai auzit-o de atatea ori ca deja nu mai trezeste vreo alta reactie in tine decat acel ‘’da, da, cum zici tu’’ ????))
Si totusi, e atat de reala afirmatia asta ca mi-e greu sa nu identific cu usurinta, multe momente in care efectiv cautam un anumit lucru, un obiect si el era sub nasul meu, la propriu ????)
Nu mai departe de acum vreo doua saptamani, intr-un moment pe ‘’repede-inainte’’, cautam prin casa, agitata, o boxa portabila, voiam sa ascult muzica, dar eram cumva contratimp, urma sa plec undeva….si uite asa, ma invarteam eu prin casa, am luat fiecare camera la rand, am dat o tura, n-am gasit-o, am mai dat o tura, tot n-am gasit-o ..deja incepeam sa trepidez si aveam de gand sa abandonez ideea de a o mai cauta…cand ce sa vezi, doar las privirea in jos catre maini si doar vad cum tineam, bineinteles, cu mandrie, telefonul si boxa pe care o cautasem atata prin casa ????))) Reactia de moment a fost sa rad, dar sa rad cu si de mine, de situatie, de cat cautasem si de fapt boxa era tot timpul in bratele mele ????)
Dupa ce m-am linistit din ras, asa faina constientizare am avut pe tema asta…pentru ca mi-am dat seama ca exact asta facem si in viata de zi cu zi, in tot ceea ce traim. Cautam atat de mult ceea ce avem nevoie in exterior si la noi nici macar nu ne da prin cap sa cautam.
Mi-am dat seama si de faptul ca tendinta asta vine clar din copilarie, din felul in care parintii nostri, din iubire si dorinta de a ne ajuta mereu, au facut lucruri pentru noi si in locul nostru, au decis si au facut alegeri pentru noi si in numele nostru, fara sa ne ofere macar sansa sa cautam noi insine, pentru noi, in interior.
Nu spun asta cu repros, sunt constienta ca au facut ce au putut si stiut mai bine, dar repercursiunile se vad acum , in momentele in care cautam cu atata indarjire, solutii, rezolvari, liniste, bucurie, iubire, in exterior, la alte persoane si mai deloc, la noi si in noi insine.
Am preluat atat de multe conceptii si mentalitati de la parintii nostri, de la societate, ca am ajuns in momente in care nu mai stim efectiv care este vocea noastra cu adevarat…ce ne aduce cu adevarat bucurie..care este puterea noastra, cu adevarat…asteptam mereu sa primim ajutor, sa fim vazuti, sa primim validare, acceptare, ca sa incepem, ca sa continuam, ca sa cream, ca sa ne cunoastem ..ne cladim vietile pe baza convingerilor preluate si de multe ori nu avem incredere sa le descoperim pe cele personale, cele care au sens pentru noi, cele care rezoneaza doar cu fiinta noastra, indiferent cat sens au pentru cei din jur.
Cautam si cerem, de multe ori, de la persoane care nu au sa isi ofere nici lor, ceea ce noi asteptam sa primim de la ei si ne incarcam apoi cu frustrari si dezamagiri…cand de fapt, viata noastra e despre noi, despre vocea noastra, despre ce ne spune interiorul nostru ca are insemnatate pentru noi, e despre ce se simte bine pentru noi si are sens pentru noi si aproape nici o legatura cu aprobarea externa sau capacitatea altora de a intelege si accepta, ceea ce noua ne aduce bine.
De cate ori ti s-a intamplat sa fii nevoit sa iei o decizie, sa fi simtit care era decizia corecta si totusi, sa mergi sa intrebi, sa ceri confirmari din exterior, sa actionezi in acel fel si apoi sa regreti ca nu te-ai ascultat. Tocmai despre acea voce interioara vorbesc acum, despre acea inteligenta pe care toti o avem in noi, dar in care nu am fost invatati sa avem incredere, inspre care n-am fost invatati sa ne indreptam.
Si totusi, toata aceasta redescoperire a ceea ce suntem si cine suntem cu adevarat, este un proces de o viata, in care facem pasi inspre a ne privi si a ne intoarce la noi, la vocea noastra, la interiorul nostru, inspre a cauta, descoperi si construi, intai in noi, ca apoi sa impartasim cu cei din jur…pentru ca intr-adevar, oricat de mult vrem sau nu sa acceptam, chiar totul pleaca de la noi si chiar totul este in noi.
Love,
Simona
