Telefon

0784100002

Email

simona.vladoi@yahoo.com

Program

Luni - Vineri : 18:00 - 20:30

Acum 20 de ani, in noaptea de 30 mai spre 31, mama mea parasea planul fizic, dupa doi ani de chin cu o boala grea…mult timp nu am vrut sa imi amintesc noaptea aia, din motive usor de inteles, dar in special pentru ca, fix in noaptea aia, cu cateva ore inainte sa plece, ii era atat de rau, stateam langa patul ei si o vedeam cum se chinuia si…desi pana atunci nu putusem efectiv sa formulez gandul ala, atunci a fost momentul in care am cerut Divinitatii sa faca intr-un fel, sa o lase sau sa o ia, pentru ca era deja prea mult chin….surprinzator sau nu, in cateva minute dupa ce mi-am spus asta, mama mea a ales sa plece din planul fizic. Mi se parea ireal pe moment ce se intampla si ani la rand m-am invinovatit ca poate, daca nu as fi formulat gandul ala atunci, nu ar fi plecat.

Am trait 18 ani cu vinovatia ca eu am contribuit la plecarea mamei mele…apoi am cautat si alti vinovati, ca sa nu ma simt doar eu vinovata…de fapt vina nu apartinea cuiva, dar asta am aflat-o abia dupa 36 de ani…abia atunci am aflat ca sufletele aleg cand sa plece si cum sa plece, indiferent de cei care raman in urma lor…am aflat ca da, ei pot fi retinuti pentru o perioada, pentru ca cei care raman pe Pamant nu le pot da drumul cu adevarat, nu pot concepe gandul ca ar putea sa plece din planul fizic ( asa cum am facut-o si eu) , dar pana la urma, alegerea sufletului este definitiva.

Mi-amintesc ca aveam 18 ani cand mama a plecat de langa noi…si pentru ca nu imi permiteam deloc sa fiu vazuta suferind, nu am vrut ca niciun coleg de scoala sa vina la inmormantare…pe atunci, pentru mine, prezenta lor acolo ar fi reprezentat doar o mila pe care nu o puteam duce…eram atat de setata sa fiu singura in momentele de suferinta si sa fiu puternica de una singura, ca prezenta lor mai mult ma revolta decat sa o simt ca sustinere…asta venea doar dintr-un ego ranit, dar pe atunci nu constientizam.

M-am vazut peste ani repetand tiparul asta, in special cand ajungeam cu vreo afectiune, internata in spital si cineva apropiat isi dorea sa imi fie aproape…nu puteam sa concep sa fiu vazuta atat de jos, nearanjata, fara energie, fara zambet pe buze si fara putere…aveam senzatia ca mai mult ma dezarma sa stiu ca cineva, care nu face parte din familie, m-ar putea vedea asa.

Ani de zile nu am putut merge la momentul in care a plecat mama mea… imi gaseam mereu metode de escape, fugeam de amntirile alea, desi ele erau acolo ascunse in in inima mea, sub mormane de durere. Stiti ca oamenii pot impietri inima cu adevarat, din cauza suferintei? Si ca pentru ca nu sunt constienti de asta, asa apar afectiunile de inima?

Daca acum 20 de ani nu concepeam sa fiu vazuta in momente vulnerabile, acum, am ales sa scriu despre unul dintre cele mai vulnerabile evenimente din viata mea. De ce ? Pentru ca am inteles ca, desi, pe atunci a fost tragedia vietii mele, desi, pe atunci m-am suparat pe Dumnezeu si l-am luat la rost cu multe intrebari de genul “ Dar de ce eu? De ce mama mea? …desi a fost cel mai greu moment din viata mea, am ajuns sa inteleg ca, in spatele acelui moment, au fost mereu binecuvantari ascunse, pe care eu evident ca nu am putut sa le vad pe atunci…si ai zice ca nu ai cum sa le vezi nici acum, insa, da, am ajuns la momentul in care inteleg ca tot ce aparent ni se intampla si poarta o imagine de tragedie, se dovedeste a fi o binecuvantare.

Astazi sunt ceea ce sunt si in felul in care sunt, datorita faptului ca mama mea a ales atunci sa plece de langa mine. Cum ar fi fost viata mea daca as fi avut-o langa mine? Cu siguranta cu totul alta, nici nu pot sa imi imaginez cum, pentru ca nu am trait-o in viata asta.

Ce stiu insa este ca, astazi sunt aici, si datorita ei…astazi, eu am ales sa fac ce ma implineste si ma face fericita, chiar daca ea nu a putut sa o faca…astazi aleg sa imi urmez sufletul si simtirea, chiar daca ea nu a putut sa faca asta…azi, am intelepciunea sa vad binecuvantarile din spatele momentelor grele din viata mea, tocmai pentru ca asta am invatat de mica… am curajul sa fiu curioasa, sa caut, sa aflu ce e mai departe de ceea ce se vede si se stie, ca adevar general…astazi, invat ca puterea nu e despre a te izola si a te lupta singura, ci despre a te arata lumii asa cum esti…astazi batatoresc drumuri in care invat cum se simte valorizarea de sine, increderea in ceea ce simt si contin ca fiinta, dar mai ales, credinta in Dumnezeu, la care m-am intors si pe care Il descopar pe zi ce trece, in mine si in viata mea…

Astazi aleg sa imi las copila mea sa ma vada plangand si sa ii spun ca mama ei are un moment in care asta simte sa faca si ea sa ma poata vedea fix asa cum sunt…am inteles ca copila mea nu are nevoie de o mama superwoman, ci de una reala, cu zile bune si rele, care isi recunoaste cand nu e bine…

Azi m-am uitat altfel la acea seara…si chiar daca am plans si acum, dupa 20 de ani …e un plans de recunostinta amestecat cu dor…e si o recunoastere pe care i-o aduc mamei, ca a facut alegerea asta…acum stiu ca amandoua am ‘’complotat’’ , inainte de intrupare, sa se intample asa…acum stiu ca sigur mai am de descoperit binecuvantari in viata mea si in mine, in urma plecarii ei..…acum aleg sa fiu, chiar daca ea nu a putut fi…

Astazi am curajul sa ma arat cu vulnerabilitati cu tot, fara sa mai aiba loc gandul ca o sa trezesc mila si nici sa ma gandesc ca as putea atrage atentia in felul asta asupra mea. Ci doar scriu si ma vad, in semn de onorare a ceea ce am trait, a ceea ce am ascuns sub o masca de aparenta putere…scriu pentru mine si pentru oricine care se regaseste in ce am scris si trait. Scriu pentru ca in sfarsit am inteles ca a fi om nu inseamna sa afisez doar masca perfectiunii, a puterii, a omului bine dispus mereu sau a celui e mereu acolo pentru altii…ci inseamna sa ma uit la partile alea de care am fugit atata timp, pentru ca acolo se ascund binecuvantari si resurse ca sa ma recunosc asa cum sunt cu adevarat.

Si stii ce mi-a fost de ajutor sa imi recunosc cat de mult am ‘’pedalat’’ in ego-ul suferindului izolat ? Cand am intalnit exact acelasi tipar de oameni, care, desi aveau nevoie de cineva sa le fie acolo, pur si simplu nu permiteau sa primeasca niciun fel de suport din partea celor care il ofereau. Si l-am recunoscut, mi-era familiar. Si am inteles usor ce e in spate, pentru ca am trecut si eu pe acolo, vreo 20 ani doar…si nu judec, pentru ca stiu cum se simte…insa, inteleg ca fiecare avem nevoie de orice experienta prin care trecem, ca sa invatam, ca sa gasim apoi singuri, binecuvantarile ascunse…

Astazi onorez destinul mamei mele, fix asa cum l-a ales ea in aceasta viata si aleg, ca in onoarea ei, sa imi traiesc viata asa cum stiu ca ea si-ar fi dorit sa o traiesc …si cred ca asta isi doreste fiecare fiinta draga plecata din planul fizic, pentru cei ramasi pe Pamant…sa ne traim vietile asa cum ei si-ar fi dorit asta, pentru noi.

Multumesc, mama. Te iubesc!

Recommended Articles

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *